CITEȘTE ȘI: Unde se afla, de fapt, băiețelul pierdut de lângă tatăl său acum 72 de ore
CITEȘTE ȘI: S-a dat ordinul: 48 de ore până la un dezastru total! Mai avem mai puțin de două zile până la
Trei ani au trecut de când Nelu Ploieșteanu și-a închis ochii pentru totdeauna, dar durerea familiei pare că nu se vindecă. Aneta Gavrilă, fiica regretatului artist, trăiește cu o rană deschisă în suflet. Femeia nu poate să uite imaginile din spital și modul în care tatăl ei a fost îngrijit în ultimele clipe. Acum, în pragul parasului de trei ani, ea își varsă amarul și cere răspunsuri de la cei care au condus țara în perioada pandemiei.
Familia se pregătește pentru slujba de pomenire, dar atmosfera este încă încărcată de tristețe și revoltă. Aneta nu poate să accepte că nimeni nu a plătit pentru ceea ce consideră ea că au fost greșeli grave în sistemul medical. Imaginea tatălui ei din ultimele zile o bântuie în continuare, iar întrebările fără răspuns îi dau târcoale zi și noapte.
“La noi, în familie, a fost traumă, șocul cu Covid-ul. Acum s-a uitat, domnul Arafat nu mai este. O mai trăi, ce s-o fi întâmplat cu el, pe unde e? Să mai dea și el un semn! Era foarte vocal, în pandemie, ieșea și ne învăța cum să ne spălăm pe mâini, de parcă pe restul corpului nu mai trebuia”, spune fiica artistului, cu amărăciune în glas.
Revolta ei se îndreaptă și către alte figuri politice de marcă din perioada respectivă. Klaus Iohannis este și el în vizorul criticilor sale, pentru că, în opinia ei, toți cei care au luat decizii importante atunci par să fi uitat complet de consecințele acelor măsuri. Aneta simte că lupta ei pentru adevăr este una solitară, în care nimeni nu o susține.
“Nici lui Klaus Iohannis nu-i mai pasă, văd că se plimbă. Dacă toată lumea tace și nu spune nimic, atunci și ei tac. Nu interesează pe nimeni să plătească pentru ce s-a întâmplat în pandemie. Sunt singură, împotriva tuturor”, mărturisește femeia cu durere. Ea își amintește cum liderii de atunci erau categorici cu regulile, dar acum par să fi dispărut din peisaj.
Cea mai dureroasă amintire rămâne însă legată de ultimele zile petrecute de tatăl ei în spital. Aneta povestește cu lacrimi în ochi despre condițiile în care Nelu Ploieșteanu a fost îngrijit și despre comportamentul personalului medical. Imaginile pe care le-a văzut atunci o urmăresc și astăzi, iar întrebările ei despre siguranța măsurilor luate rămân fără răspuns.
“Pe noi ne-a afectat foarte mult cum a murit, cum a fost tratat în spital, unde doctorii stăteau fără mască și la ATI. Am intrat atunci în Spitalul Floreasca, exact ca prin brânză. Toți spuneau că microbul stă agățat de obiecte, de haine. Atunci, dacă era așa, de ce mi-au mai dat acasă hainele purtate de tata în spital?”, își amintește ea cu revoltă.
Gestul pe care l-a făcut în acea noapte dramatică rămâne pentru ea o dovadă că multe dintre măsurile luate nu aveau logică. “I-am și întrebat: ‘De ce mi le dați acasă, dacă microbul se ia de pe haine, nu ar fi trebuit să fie arse?’. În acea seară am dormit cu pijamalele lui tata pe mine. Așa, de drag, și nu m-am îmbolnăvit. N-am pățit nimic. Microbul se localiza în ochi, gât, nas, prin aer”, povestește ea.
În ciuda durerii care o copleșește, familia încearcă să păstreze vie memoria marelui artist. Planurile pentru parastasul de trei ani includ nu doar slujba religioasă tradițională, ci și un spectacol dedicat lui Nelu Ploieșteanu. “Mergem la cimitir, facem cum este datina, cu mâncare de post, cu preot. Intenționăm să facem și un spectacol, în memoria lui. Să ne dea Dumnezeu putere, înapoi nu-l mai aduce nimeni. Noi am pierdut un om care a însemnat ceva pentru noi, pentru români. Politicienii sunt nimic. Ei sunt microbul, nu Covid-19”, încheie Aneta Gavrilă cu o ultimă săgeată către cei pe care îi consideră vinovați de suferința familiei sale.
Aceast website își păstrează o poziție neutră pe scena politică, fără a susține partide sau ideologii. Materialul are un caracter pur informativ și de reflecție. Recomandăm analizarea mai multor puncte de vedere pentru o înțelegere completă și nuanțată a subiectului.
