Încă din copilărie, Mihaela Tatu a păstrat vii amintirile serilor pline de râsete petrecute la masă alături de părinții ei. Legătura strânsă cu familia a reprezentat pentru moderatoarea TV un stâlp de sprijin în viață. Totuși, când tatăl ei s-a stins în februarie 2000, Mihaela a simțit că universul ei se zguduie: “Când a plecat tata, mi-a fost foarte apropiat și am plâns de nu am mai putut.”
Șase ani mai târziu, după ce și-a pierdut și mama, realitatea singurătății i-a adus întrebări cutremurătoare despre ce a putut simți cea care a stat în comă o săptămână întreagă. Își amintește cum, în jurul patului de spital, stăteam toți copiii ei, întrebându-ne: “Oare ne auzea pe mine, pe fratele meu, pe sora mea?”
Procesul de acceptare a fost unul dureros, iar după ce a căutat să înțeleagă modul în care mama ei a trecut prin acea experiență, a apărut un regret care nu o părăsește nici acum: “Am avut o perioadă în care mi-a fost ciudă că nu i-am spus ce trebuia să-i spun, că o iubesc.” Mihaela recunoaște că în acele momente dificile s-a agățat de responsabilitatea pe care o simțea față de mama ei, crezând că a fi alături de ea își găsește sensul doar în prezența fizică și nu în cuvintele nerostite.
Astăzi, privind în urmă, prezentatoarea reflectă la durerea conștientă pe care nu a mai întâlnit-o niciodată și la lecțiile pe care le-a învățat despre importanța de a spune tot ce gândești și simți celor dragi.
Aceast website își păstrează o poziție neutră pe scena politică, fără a susține partide sau ideologii. Materialul are un caracter pur informativ și de reflecție. Recomandăm analizarea mai multor puncte de vedere pentru o înțelegere completă și nuanțată a subiectului.
