Vorbele părintelui Calistrat Chifan circulă tot mai des printre credincioși, dar de această dată tonul său este mult mai apăsat și mai neliniștitor. Nu e vorba doar de un simplu îndemn la rugăciune sau la spovedanie mai deasă, ci de un avertisment care atinge direct felul în care trăim, creștem copiii și ne raportăm la Dumnezeu. El vorbește apăsat despre o ruptură tot mai mare între om și divin, lăsând intenționat suspansul asupra a ceea ce crede că urmează să vină, ca să ne întrebăm serios unde ne aflăm noi acum.
Părintele nu își ascunde deloc îngrijorarea și descrie o lume în care libertățile prost înțelese, legile făcute „după placul oamenilor” și obiceiurile noi împing încet sufletele într-o zonă periculoasă. Critica lui nu este doar teoretică, ci atinge inima familiei: relația părinte–copil, limitele și consecințele dispariției autorității morale. Totul pare să construiască o tensiune: dacă am greșit atât de mult în ultimii ani, ce ne așteaptă în continuare, după cum spune chiar el?
Abia aici părintele Calistrat rostește cuvinte tari: „Va veni potopul peste noi, când Dumnezeu nu va putea răbda până în capăt fărădelegile noastre!”. El nu vorbește neapărat despre un potop de apă ca în Vechiul Testament, ci despre o revărsare de necazuri, crize și nenorociri care ar putea lovi lumea atunci când măsura răului se umple. Potopul devine imaginea unei rânduieli dumnezeiești care se pune din nou în mișcare atunci când omul refuză cu încăpățânare să se schimbe, iar ideea aceasta nu lasă pe nimeni indiferent.
Vorbind despre educație, părintele propune o comparație simplă, dar dură: „Când ai un copil îi lungeşti un pic urechile ca la măgăruş…”. El explică faptul că uneori, corecția fermă – pe care astăzi mulți o etichetează imediat ca „persecuţie” sau „abuz” – poate să ajute copilul să devină un „om vrednic”. Ca să-și facă mesajul și mai clar, aduce exemple din natură: un copac strâmb se îndreaptă legându-l, o ceapă cu prea multe foi se rărește, la roșii se rup copilii, iar la pom, florile se mai scot ca fructele rămase să crească mari. Totul conduce spre o concluzie: fără intervenție, nimic nu rodește cum trebuie.
Punctul central al discursului este educația morală, pe care părintele o vede ca pe un „tratament” necesar pentru suflet, nu ca pe o piedică în calea libertății. El atrage atenția că, atunci când copiii cresc „cu toate libertățile depline”, fără repere, fără corectare și fără orientare spre Dumnezeu, se poate ajunge la un dezastru interior. „Moartea sufletului mai înainte de moartea trupului” este imaginea pe care o folosește pentru a descrie acest fenomen, sugerând că există oameni aparent vii, dar care, duhovnicește, sunt deja deconectați de la sursa vieții lăuntrice.
În acest punct, părintele Calistrat introduce ideea retragerii harului: „se întâmplă să se retragă Duhul Sfânt din oameni, iar oamenii nu mai fac faptele duhului”. În locul lor, spune el, apar faptele întunericului: războaie, crime, hoții, violuri, grupări extremiste precum „acest «Isis»”, oameni „descreierați în care nu stă Duhul lui Dumnezeu”. Aceste exemple nu sunt date doar ca știri dramatice, ci ca semne ale unei lumi în care prezența lui Dumnezeu nu mai este dorită. De aici pornește ideea că societatea noastră trăiește, de fapt, o „lipsă de Duh Sfânt”.
Părintele critică și dorința tot mai mare de „anormal” promovat ca normalitate, mai ales prin televiziune, legi și decizii politice. „Noi nu mai vrem lucruri normale, vrem lucruri anormale, pe care tot le trâmbiţăm la televizor, popularizate prin lege, susţinute prin parlament. Şi aşa chemăm mânia lui Dumnezeu peste noi!”. Cuvintele lui nu sunt doar o reacție morală la ce se întâmplă în spațiul public, ci o acuzație directă: atunci când statul și media legitimează răsturnarea valorilor, efectele nu vor întârzia să apară.
Pentru a-și întări avertismentul, părintele Calistrat amintește episodul biblic al Sodomei și Gomorei, relatat în Cartea Facerii (Geneza 18, 24-33). El redă dialogul dramatic dintre Avraam și Dumnezeu, în care patriarhul mijlocește pentru cetate: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?… Zis-a Domnul: «De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela»”. Părintele subliniază cum numărul coboară până la zece, iar Dumnezeu promite: „Pentru cei zece nu o voi pierde”.
Pornind de aici, el ridică o întrebare tulburătoare despre catastrofele care apar în lume: „când vine o catastrofă sau o nenorocire peste lume, în locul unde s-a abătut aceasta catastrofă oare erau cinci drepşi?”. Nu oferă un răspuns categoric, ci lasă întrebarea să apese în conștiința fiecăruia. Apoi, într-o „idee narativă, nu biblică”, ne invită să ne gândim la cei nevinovați: „Oare în cetatea aceea, nu erau prunci mici? Oare în cetatea aceea nu erau copii nevinovaţi? Oare în cetatea aceea nu erau oameni simpli, umili şi cuminţi?”. Dilema aceasta lovește direct în sensibilitatea cititorului.
Răspunsul pe care îl propune este la fel de dur: „Pentru că nu se poate dintr-un om strâmb să scoţi un om drept! Nu se poate din oameni ticăloşi, să scoţi oameni virtuoşi!”. El sugerează că, uneori, răul devine atât de răspândit, încât distruge și mediul în care ar mai putea crește binele. Din această perspectivă, judecata lui Dumnezeu asupra cetății nu este o lovitură arbitrară, ci consecința unei stări de stricăciune generalizată. Când baza e compromisă, spune implicit părintele, nu mai are pe ce să se clădească îndreptarea, oricât ne-ar durea să recunoaștem asta.
Revenind la prezent, părintele Calistrat avertizează că, dacă și noi vom fi încercați „cu ispite de acest fel”, ar trebui să ne amintim că mai întâi „ne-am înstrâmbat” noi înșine. Iar odată cu noi „am înstrâmbat şi pe pruncii noştri”. Mesajul său devine astfel unul dublu: de responsabilizare pentru părinți și de chemare la trezvie pentru întreaga societate. Soluția pe care o propune nu este frica sterilă, ci reîntoarcerea la educația adevărată, protejarea copiilor și creșterea lor în spiritul credinței, pentru ca ei să nu moștenească doar greșelile noastre.
În încheiere, părintele reamintește originea pedepsei asupra Sodomei și Gomorei: „Astăzi să fim conştienţi de fapul că Duhul Sfânt este cel care a coborât din cer foc, peste Sodoma si Gomora!”. Cuvintele sale, publicate de romaniinostri.ro, nu sunt prezentate ca o simplă poveste veche, ci ca un avertisment actual pentru lumea de azi. Dincolo de tonul aspru, mesajul vrea să ne zguduie din obișnuință: dacă vrem să nu fim acoperiți de propriul „potop” de fărădelegi și consecințe, schimbarea trebuie să înceapă acum, de la fiecare familie, de la fiecare om și de la fiecare alegere morală pe care o facem zi de zi.
Aceast website își păstrează o poziție neutră pe scena politică, fără a susține partide sau ideologii. Materialul are un caracter pur informativ și de reflecție. Recomandăm analizarea mai multor puncte de vedere pentru o înțelegere completă și nuanțată a subiectului.
