CITEȘTE ȘI: Ce se întâmplă, de fapt, în viața iubitului lui Theo Rose: „Sufăr de…”
CITEȘTE ȘI: Nu îl mai susține pe Bolojan? Gestul incredibil făcut de Nicușor Dan în plin scandal PSD-PNL
În multe episoade din al Doilea Război Mondial, problema principală nu a fost doar lupta în sine, ci și felul în care au fost date ordinele. Pe teren, diferența dintre o manevră gândită și un atac făcut direct putea însemna foarte mult pentru numărul de morți și răniți. În mod normal, comandanții caută variante prin care să evite lovirea frontală a unor poziții bine apărate. Când acest lucru nu se întâmplă, rezultatul este de obicei un număr mare de pierderi într-un timp scurt, mai ales dacă terenul este îngust și expus.
Situațiile de acest fel au fost și mai complicate în toamna anului 1944, când armata română se afla într-un cadru militar schimbat după 23 august. Trupele române intrau în operațiuni alături de sovietici, dar relația dintre cele două armate era marcată de neîncredere și de diferențe mari de comandă. În astfel de condiții, ofițerii români nu decideau întotdeauna singuri cum se desfășoară lupta. Asta înseamnă că, deși exista o propunere militară mai sigură, hotărârea finală putea veni din altă parte și putea obliga trupele să atace altfel.
Mai exact, în discuția readusă recent în spațiul public de Călin Georgescu, Bătălia de la Oarba de Mureș a fost prezentată prin ideea că țăranii români ar fi învins armata germană cu „parii de la vie”. Textul de față susține însă că această imagine nu descrie corect ce s-a întâmplat pe front în septembrie 1944. Potrivit relatării, luptele de la Oarba de Mureș au fost marcate de atacuri frontale repetate, făcute în condiții foarte grele, împotriva unor poziții germane bine întărite de pe dealul Sângeorgiu.
Conform aceleiași prezentări, comandanții români au propus o manevră de flancare, adică ocolirea pozițiilor germane pentru a evita atacul direct. Varianta ar fi fost, în logica militară clasică, mai puțin costisitoare. Propunerea nu a fost acceptată atunci. Textul arată că trupele române se aflau sub comanda Frontului 2 Ucrainean, iar generalul sovietic Serghei Trofimenco a impus atacul frontal. Asta a însemnat traversarea râului și înaintarea sub foc de mitralieră și artilerie, într-un spațiu redus și foarte greu de protejat.
Articolul susține că pierderile au fost foarte mari: aproximativ 11.000 de soldați români morți în lupte purtate pe un front de circa 400 de metri. În această variantă a evenimentelor, problema centrală nu este existența unor arme improvizate, ci faptul că au fost ordonate mai multe asalturi directe succesive. Sunt menționate șapte atacuri înainte ca soluția de flancare, propusă inițial de partea română, să fie acceptată. Ideea de bază este că soldații români au fost trimiși în fața unor poziții defensive superioare, într-o acțiune cu șanse mici de reușită.
Textul trece apoi la explicațiile oferite de istorici pentru aceste ordine. Prima ipoteză este legată de modul în care armata sovietică accepta pierderi mari în atacuri directe. A doua spune că românii au fost folosiți pentru a reduce presiunea asupra trupelor sovietice. A treia, prezentată ca fiind susținută de mai mulți istorici, afirmă că această luptă ar fi slăbit intenționat capacitatea militară a României după campania din Est. În toate aceste variante, ideea comună este că viața soldaților români nu a fost tratată ca o prioritate.
În sprijinul acestei interpretări este amintită și mărturia unui supraviețuitor român care, peste ani, s-ar fi întâlnit la Eforie cu un fost ofițer german. Potrivit textului inițial, acesta i-ar fi spus: „N-am crezut că sunteți așa de proști să atacați frontal… Ne era milă cum vă omoram ostașii. Ce au făcut sovieticii la Katyn cu polonezii, au făcut cu ostașii voștri la Oarba de Mureș.” Relatarea este folosită pentru a ilustra felul în care atacurile au fost percepute chiar și de partea care apăra pozițiile.
În final, articolul susține că prezentarea luptei prin formula „parii de la vie” mută discuția de la deciziile militare la o poveste simplificată și greu de susținut istoric. Sunt invocați istorici precum Florin Constantiniu și Dinu C. Giurescu, care, potrivit textului, au arătat că pentru comandamentul sovietic pierderile românești nu au contat în mod real. Concluzia autorului este că episodul de la Oarba de Mureș trebuie discutat prin documente, ordine și context militar, nu prin formule simbolice care schimbă sensul faptelor.
Aceast website își păstrează o poziție neutră pe scena politică, fără a susține partide sau ideologii. Materialul are un caracter pur informativ și de reflecție. Recomandăm analizarea mai multor puncte de vedere pentru o înțelegere completă și nuanțată a subiectului.
