S-a stins din viață vineri, la vârsta de 91 de ani, în urma unui stop
cardiac la domiciliul său din Milano. Moartea unei legende nu vine niciodată ușor, mai
ales când acea legendă a fost o instituție vie, o voce care a definit generații. Ministrul
Giuli a descris-o drept una dintre „cele mai originale și rafinate artiste” ale țării,
subliniind că „vocea unică și abilitate interpretativă de neegalat” au lăsat o moștenire
uriașă în istoria culturii italiene.
Povestea ei a început în 1934, într-o Milano care nu știa încă ce va deveni această fată.
Pregătită la Academia de Arte Dramatice sub îndrumarea celebrului Giorgio Strehler, Vanoni
a urcat pe scenă pentru prima dată în 1956. Dar adevărata ei identitate s-a cristalizat
când a început să cânte cântecele della mala, acele melodii inspirate din lumea interlopă
milaneza care i-au adus porecla de „cantante della mala”.
Anii șaizeci au venit ca o explozie de lumină. Hituri precum „Senza fine” și „Che cosa c’è”,
compuse de Gino Paoli, au consolidat-o definitiv în inimile italienilor. În 1964, a câștigat
Festivalul Cântecului Napolitan cu „Tu si na cosa grande”, un moment care a confirmat ceea
ce mulți deja știau: aceasta era o artistă de talie mondială.
Sanremo a devenit terenul ei de joacă. De opt ori a urcat pe scena celui mai prestigios
festival muzical italian, obținând locul doi în 1968 cu „Casa Bianca” și clasându-se pe
locul patru în trei ediții diferite. Peste 55 de milioane de discuri vândute nu sunt doar
numere – sunt vieți pe care le-a atins, momente pe care le-a marcat, amintiri pe care le-a
creat pentru oameni din toată lumea.
Dar Vanoni nu s-a mulțumit doar cu muzică. Filmul, televiziunea, genuri variate de la jazz
la bossa nova – ea a explorat totul cu aceeași pasiune. Colaborarea din 1976 cu Vinícius
de Moraes și Toquinho pentru albumul „La voglia, la pazzia, l’incoscienza e l’allegria”
a fost atât de importantă încât revista Rolling Stone a inclus-o în topul celor mai bune
100 de albume italiene din toate timpurile.
În anii optzeci, Vanoni a făcut un pas inedit: și-a preluat complet creația artistică,
scriind versuri și concept albums. Premiul Tenco pentru cea mai bună cântăreață-compozitoare
a venit ca o recunoaștere – și ea a fost prima femeie care a primit această distincție.
Colaborările cu Lucio Dalla, Paolo Conte și chiar Gerry Mulligan au dovedit că talentul
ei nu cunoștea granițe.
În 2008, la 50 de ani de carieră, Vanoni a organizat un concert colosal în Piazza Duomo
din Milano. 35.000 de spectatori au venit să o celebreze, iar energia din piață a fost
electrizantă. Dar surpriza adevărată a venit zece ani mai târziu, în 2018, când la 83 de
ani a urcat din nou pe scena Sanremo, interpretând „Imparare ad amarsi” într-un trio cu
Bungaro și Pacifico. Premiul Criticilor a fost doar confirmarea a ceea ce toți știau:
Ornella Vanoni nu se retrage niciodată.
În ultimii ani, emisiunea „Che Tempo Che Fa” a devenit refugiul ei, locul unde umorul
ironic, franchețea debordantă și autoironia ei caracteristică au captivat publicul. Într-o
apariție din 2023, Vanoni a făcut ceva remarcabil: și-a spus dorințele pentru propria
ceremonie funerară. Și-a exprimat preferințele cu sinceritate dezarmantă – trompetistul
Paolo Fresu să cânte la înmormântare, o rochie Dior, iar cenușa sa să fie împrăștiată în
laguna Veneției. Acum, aceste dorințe vor deveni realitate, iar Italia va plânge o voce
care nu va mai cânta niciodată.
Aceast website își păstrează o poziție neutră pe scena politică, fără a susține partide sau ideologii. Materialul are un caracter pur informativ și de reflecție. Recomandăm analizarea mai multor puncte de vedere pentru o înțelegere completă și nuanțată a subiectului.
