Azi dimineață m-am trezit înainte să cânte cocoșii, așa cum m-am obișnuit de o viață întreagă

Azi dimineață m-am trezit înainte să cânte cocoșii, așa cum m-am obișnuit de o viață întreagă, deși acum nu mai am niciun motiv să mă grăbesc. Nu mai am vaci de muls, nu mai am copii de trimis la școală și nici bărbatul nu-mi mai cere cafeaua la prima oră, că s-a dus să se odihnească sub nucul bătrân din cimitir de vreo cinci ani. Casa e cufundată într-o liniște care, la început, mă speria de-a dreptul, dar acum a devenit singura mea tovarășă de zi cu zi. E o liniște grea, densă, care se așază peste mobilă ca un strat de praf invizibil pe care nu-l poți șterge cu nicio cârpă, oricât ai freca. M-am dat jos din pat, iar oasele au început să scârțâie, amintindu-mi că iar se schimbă vremea sau că pur și simplu am cărat prea multă greutate la viața mea, și la propriu, și la figurat. Am aprins focul în sobă, singurul zgomot din casă fiind trosnetul lemnelor uscate și ceasul de pe perete, care parcă bate în ciuda mea: tic-tac, tic-tac, numărând secundele unei vieți care a trecut parcă într-o clipită. Și totuși, asta nu e tot. Continuarea te lasă fără cuvinte

În timp ce flacăra prindea putere și începea să dezmorțească aerul rece din cameră, m-am uitat lung la calendarul de pe perete, ăla cu sfinți pe care îl iau în fiecare an de la biserică. E încercuită o dată cu roșu, peste trei săptămâni. Atunci a zis băiatul cel mare că ar încerca să vină în țară. “Ar încerca”. Nu a promis. Am învățat să nu mă mai agăț de promisiuni, ca să nu mă mai prăbușesc de durere când aud scuza aia pe care o știu pe de rost și pe care o urăsc din tot sufletul: “Nu putem, mamă, nu ne dă concediu, e biletul scump, venim la anul.” La anul… “La anul” ăsta a devenit cel mai mare dușman al meu. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nimeni nu putea explica… vezi mai jos

M-am apucat de gătit, deși sunt doar eu și abia dacă ciugulesc ceva. E un obicei de care nu pot scăpa, parcă mâinile mele cer de lucru. Am scos făina, am spart ouăle, am început să frământ aluatul de plăcinte. Mâinile mele, pline de noduri și pete de bătrânețe, știu singure ce au de făcut. Mintea însă, mintea îmi fuge înapoi, hăt, departe, în anii când bucătăria asta era câmp de luptă, nu alta. Îmi amintesc o duminică de acum vreo treizeci de ani. Erau toți trei mici. Cel mare intrase cu cizmele pline de noroi proaspăt șters, mijlociul plângea că i-a luat frate-su jucăria, iar fata, mezina, mă trăgea de fustă să-i împletesc părul. Strigam la ei să facă liniște, mă plângeam că nu mai pot, că m-au amețit de cap, că vreau o singură clipă de liniște. Doamne, câtă minte scurtă aveam! Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș pupa fiecare urmă de noroi de pe covor. Aș asculta plânsetele lor ca pe cea mai frumoasă muzică simfonică. Liniștea asta de acum, pentru care mă rugam ca proasta atunci, e o pedeapsă grea, nu o binecuvântare. Ce urmează e greu de digerat. Continuă în paragraful următor

Am pus plăcintele în cuptor și mirosul de vanilie a început să urce spre etaj. Etajul… mândria și blestemul nostru. Îmi aduc aminte cum am muncit cu bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, să ridicăm casa asta. Ne-am rupt spinarea prin Italia, am mâncat parizer cu pâine ani de zile, am dormit prin barăci, am trimis bani acasă, cărămidă cu cărămidă. “Să facem o casă mare, Mărie, să aibă copiii loc, să-și aducă nevestele și bărbații, să se umple curtea de nepoți.” Așa îmi zicea mereu când ne era greu. Și am făcut-o. O casă cât un palat, cu balcoane, cu cinci dormitoare, cu băi moderne. Și acum? Acum e un muzeu friguros. Iarna nici nu urc acolo. Țin ușile închise ca să nu fugă căldura. Mobila e nouă, neatinsă, se decolorează de la soare. Saltelele au încă țipla pe ele în unele camere. Dormitoarele nepoților sunt gata, dar nepoții dorm în paturi străine, la mii de kilometri distanță, și vorbesc o limbă pe care eu abia o înțeleg și care îmi zgârie urechile. Și asta e doar începutul. Continuarea e în rândurile de mai jos

Pe la prânz a sunat telefonul. Am sărit ca arsă, de parcă aș fi avut iar 20 de ani și mă căuta flăcăul la poartă. Era fata. Am văzut-o pe ecranul telefonului, frumoasă, aranjată, dar cu cearcăne adânci la ochi. “Ce faci, mamă?” m-a întrebat. “Bine, mamă, uite, am scos niște plăcinte. Voi?” “Bine și noi, muncim. Suntem pe fugă, mamă, doar am sunat să văd ce faci.” A durat trei minute. Trei minute. Atât a fost “vizita” săptămâna asta. Am vrut să-i zic că mă dor genunchii de nu mai pot, că mi-e urât singură, că noaptea aud zgomote și mi-e frică, că mi-e dor de ei de simt că-mi crapă pieptul în două. Dar n-am zis nimic. Am zâmbit larg la cameră și am zis: “Să fiți sănătoși, mamă, nu vă faceți griji de mine, eu sunt bine.” De ce să-i supăr? Au și ei greutățile lor printre străini. Străinătatea asta… ne-a dat bani, ne-a făcut case, ne-a luat copiii și ne-a lăsat sufletele goale. E un târg prost, cel mai prost târg pe care l-am făcut vreodată. Nimeni nu era pregătit pentru ce a urmat. Vezi în paragraful următor

După ce am închis, am luat o plăcintă caldă și am ieșit pe prispă. Cățelul, Azorel, s-a uitat la mine și a dat din coadă, apoi și-a pus capul pe labe și a oftat prelung. Și el așteaptă. Simte că lipsește cineva, că nu e normal să fie atâta liniște. M-am uitat pe uliță. Pustiu. Doar la vecina de peste drum, la Leana, se vedea mișcare. Și ea e singură. Băieții ei sunt în Spania de zece ani. Ne facem semne peste gard, ne întrebăm de sănătate, dar evităm să ne vizităm prea des pentru că, dacă ne întâlnim, ajungem tot la vorba despre copii și începem să plângem ca două bocitoare. Și ne-am săturat de plâns, vrem să fim puternice, măcar de fațadă, să nu ne vadă lumea slabe. Povestea nu se oprește aici, continuarea e chiar mai jos

Uneori, mă gândesc la duminicile de odinioară, când masa din curte era neîncăpătoare. Tăiam găina cea mai grasă, făceam o oală de sarmale de 50 de litri și tot nu ajungea. Se râdea, se cânta, se vărsa vin pe față de masă. Acum, masa aia a putrezit de la ploi și zăpadă. Am pus alta, de plastic, că e mai ușoară, dar n-a stat nimeni la ea vara asta. Doar eu, curățând fasolea verde, singură, vorbind cu radioul. Cel mai greu e de sărbători. Lumea zice că Crăciunul e sărbătoarea bucuriei. Pentru noi, ăștia uitați prin sate, e sărbătoarea tăcerii. Împodobesc bradul, pun globurile alea vechi pe care le știu copiii, fac cozonaci, umplu frigiderul. Și aștept. Poate, poate se întâmplă o minune. Nimeni nu era pregătit pentru ce a urmat. Vezi în paragraful următor

Azi-vară a venit băiatul cel mic. A stat cinci zile. Cinci zile în doi ani. Mi s-a părut că l-am visat. Dormea până la prânz, obosit de munca de acolo, apoi stătea pe telefon. Îl întrebam ce mai face, îmi răspundea scurt. Parcă devenisem străini. Eu nu știam despre lumea lui, el uitase de lumea mea. Când a plecat, mi-a lăsat o sumă de bani pe masă și m-a pupat pe frunte. “Ai grijă de tine, mamă.” Când am văzut mașina cu numere străine ieșind pe poartă și dispărând în norul de praf, am simțit că mi se smulge inima din piept. M-am așezat pe bancă la poartă și am stat acolo până s-a întunecat, sperând prostește că poate a uitat ceva și se întoarce. Ce urmează îți va schimba părerea despre tot ce ai citit până acum

Acum se lasă seara. Umbrele se lungesc în curte. Închid găinile, îi mai pun o porție de mâncare lui Azorel, verific poarta – deși, cine să intre? Hoții nu vin la case cu bătrâni singuri, că știu că n-au ce lua în afară de singurătate și pastile. Intru în casă, iar mirosul de plăcinte e tot acolo, dulce și greu, aproape înecăcios. Am mâncat una, restul le-am pus într-o ștergar curat. Mâine dimineață o să mă duc la biserică și o să le împart la lume. “De sufletul adormiților robilor lui Dumnezeu…”, așa o să zic când le întind. Dar în gândul meu, le împart de sufletul viilor. A celor vii care sunt morți pentru casa asta. Imaginile de mai jos vorbesc de la sine

Mă așez în fața televizorului, dar nu aud ce spun ăia la știri, e doar zgomot de fond. Mă uit la fotografiile de pe comodă. Sunt înrămate frumos, șterse de praf zilnic, singurele lucruri care nu au praf în casa asta. Ei zâmbesc în poze, tineri, la nunți, la botezuri. Eu sunt tot acolo, între patru pereți, așteptând ca telefonul să sune din nou. Poate mâine. Poate poimâine. Îmi fac rugăciunea de seară. Nu cer multe. Nu cer bani, nu cer ani mulți, că și ăștia pe care îi am sunt grei. Îl rog doar pe Dumnezeu să mă țină pe picioare, să nu cad la pat, să nu fiu povară pentru nimeni. Și Îl mai rog ceva, printre lacrimi, așa cum fac în fiecare seară: “Doamne, ai grijă de copiii mei pe unde sunt ei prin lume. Ferește-i de rele, dă-le pâine și sănătate. Și dacă se poate, Doamne, fă-i să le fie dor. Măcar puțin. Că de uitare mi-e cel mai frică.” Sting lumina. Casa trosnește, oftând și ea odată cu mine. Încă o zi a trecut. Mâine o iau de la capăt. Cu aceleași obiceiuri, cu aceeași speranță și cu aceeași masă întinsă, așteptând oaspeți care nu mai vin. Noapte bună, singurătate. Și totuși, asta nu e tot. Continuarea te lasă fără cuvinte

Aceast website își păstrează o poziție neutră pe scena politică, fără a susține partide sau ideologii. Materialul are un caracter pur informativ și de reflecție. Recomandăm analizarea mai multor puncte de vedere pentru o înțelegere completă și nuanțată a subiectului.